My dear,
Nu credeam prea tare in ceea ce se spune, ca am fi altfel in fiecare noua zi pe care o traim, dar acum ma gandesc ca asta poate fi adevarat, fiindca nu mai departe de seara trecuta aveam o multime de idei, iar acum imi gasesc greu cuvintele pentru a-ti scrie. Ma linisteste doar faptul ca
esti ca mine, ca exista o sansa ca tu sa intelegi ce vreau eu sa spun si poate nu reusesc mult mai bine decat oricine altcineva.
Iata ca nici nu am inceput bine sa scriu si ma gandesc deja la cum ma voi semna. Am avut parte de un moment ciudat zilele astea, cand mi-am facut abonament la metrou. Functionarea a pus, alaturi de numele meu de familie, al doilea prenume, Elena. Ma uitam la cartela aia de 62 de calatorii, intrebandu-ma: "Cine e aceasta Elena? Nu o cunosc." Si chiar nu o cunosc! Nu stiu nimic despre G. Elena. Eu am cateva idei doar despre G. Felicia. Nu pot sa spun ca imi place numele asta, ba chiar, cand anumite persoane ma strigau in varianta englezeasca, Felicity, ma intristam teribil, fiindca se presupune ca Felicia vine de la "fericire", iar eu nu sunt fericita. Cu toate acestea, sunt mai mult Felicia..si asa voi scrie la final.
Chiar de curand, la un examen oral, profesorul m-a intrebat: "Felicia...hmm...esti fericita?", tot din cauza numelui. Noroc ca nu a zabovit prea mult cu intrebarea si nu a asteptat un raspuns, pentru ca habar nu aveam ce sau cum sa ii raspund. Stii..? E ciudat. Ma rog, eu sunt ciudata...mi-a intrat chestia asta in cap si nu stiu cum sa o scot...Deci, e ciudat ca am impresia ca toata lumea crede ca eu ar trebui sa fiu fericita, dar eu nu sunt! Ma intreb de ce, de ce nu pot fi multumita cu ce am acum, de ce vreau intotdeauna mai mult, de ce vreau mai mult de la cei din jurul meu, de ce vreau foarte mult de la mine? Bineinteles, ceea ce vreau eu nu prea se intampla, iar atunci apare o dezamagire crunta si prietena mea, tristetea, ma asteapta de fiecare data cu bratele larg, larg deschise. De o astfel de imbratisare as vrea sa fie posibil sa ma feresc!
Astept prea mult si de la viata si in acelasi timp parca nu mai astept nimic. Imi place sa ascult povestile oamenilor pe care ii admir, povesti fascinante pentru mine, fascinante uneori chiar si prin simplitatea lor. Nu mai vorbesc de faptul ca ma uit uneori la oamenii de pe strada care mi se par deosebiti, incercand sa le ghicesc intamplarile vietii, construind scenarii...Vreau si eu ceva epic
...Epic! Dar ma tem atat de tare ca nu voi avea parte de nimic din ceea ce vreau si asta e foarte descurajant...
Asa ajung la carti. Eu consider ca niciodata nu am trait indeajuns de multe sau la adevarata intensitate. De aceea ma afund cat pot eu de mult [cat imi permite timpul] in povestile imaginate de minti geniale. Pentru ca astfel traiesc sute de vieti. Pana acum...cred ca ma regasesc foarte mult in romanele "Jane Eyre" de Charlotte Bronte si "Golful francezului" de Daphne du Maurier. Ca tot am mentionat-o pe Jane, trebuie sa spun ca il ador pe Edward Rochester. Ador legatura dintre ei. De cand am citit cartea prima data, am stiut ca dupa asta tanjesc eu. Forta, taria de caracter extraordinara a lui Jane, dar si a lui Rochester, inteligenta lor deosebita, care ii face sa fie
cu adevarat egali, in ciuda numeroaselor diferente dintre ei [varsta, pozitie sociala]... Dar unde sa gasesc eu un Edward Rochester in ziua de azi...?
Poate ca ar trebui sa mai scriu cateva randuri, dar, cu permisiunea ta, voi incheia acum, spunand doar: sper ca te voi gasi candva, persoană necunoscută caruia îi adresez acum aceste vorbe.
Yours faithfully,
Felicity
